Inteligența: o controversă

Dacă despre o persoană se poate preciza cu ușurință înălțimea și greutatea ei, nu se poate spune același lucru și despre inteligența sa. De la a eticheta pe cineva ca fiind prost până la mitul meritrocrației, există câteva lucruri neînțelese sau înțelese doar pe jumătate. Cine ar vrea să afle, până la urmă, că 10 000 de ore de muncă în orice domeniu sunt insuficiente fără anumite abilități de bază?

Inteligența se referă, aproape întotdauna, la așa numitul factorul g – o abilitate mentală generală. Între IQ și inteligență există o diferență subtilă: IQ-ul este scorul obținut la testele care măsoară inteligența. Așadar, in funcție de ceea ce vizează testul respectiv, IQ-ul va fi un număr care va indica întotdeauna scorul la acest test. Vă puteți imagina că există atâtea teste de inteligență câte opinii personale ... Glumesc. Vreo 10. Cel puțin, dacă excludem testele cu acces din facebook sau cele de pe kudika, obținem o listă de teste validate științiific, utilizate în toată lumea.

De ce avem nevoie ca testele să fie validate și ce înseamnă asta? Acesta e un subiect pe care îl vom discuta cu altă ocazie. Momentan, gândiți-vă așa: o persoană vrea să dezvolte un test de inteligență. Îl construiește și îl aplică la o clasă de studenți supradotați. Rezultatul? Scorurile testului vor fi, oricum, foarte mari, iar persoanei cu cel mai mic scor îi va fi atribuit cel mai scăzut nivel de inteligență raportat la o populație de studenți supradotați.

Aici intervine una dintre controversele legate de inteligență. Nu putem spune că cineva este sau nu este inteligent, ci putem evalua factorul g întotdeauna raportat la ceilalți. Iar aici, pentru a putea vorbi de inteligență la nivel de populație generală, este nevoie să ne referim la toate persoanele. Bonus: la copii, în comparație cu adulții, raportul se face în funcție de etapa de dezvoltare. Așadar, nu comparăm IQ-ul copiilor cu cel al adulților. De ce?

Pentru a răspunde la această întrebare, este nevoie să definim în continuare factorul g. Există mai multe modele teoretice, dar cel mai des utilizat cuprinde 5 abilități cognitive: de raționament, de memorie, de procesare a informației (viteză), de vocabular și de orientare spațială. Acestea corelează, unele mai mult, altele mai puțin, cu factorul g (adică...corelează? pe măsură ce scorul la raționament, de exemplu, scade sau crește, la fel scorul la factorul g scade sau crește și el. NU înseamnă ca una o cauzează pe cealaltă.) Vom vorbi și despre corelație, mai mult, cu altă ocazie (embrace yourself!).

De ce nu comparăm IQ-ul copiilor cu cel al adulților? Ei bine, deoarece există mulți factori care pot afecta dezvoltarea acestor abilități pe parcursul copilăriei. De la: abuz parental, respingere socială, lipsa oportunităților de învățare, malnutriție, lipsa socializării, expunerea timpurie la substanțe, există factori care pot conduce la dezvoltarea sau... nu, a acestor abilități cognitive. De reținut este o altă idee, pe cât de contra-intuivită, pe atât de reală: nicio oportunitate prezentă în copilărie nu conduce la creșterea IQ-ului. Factorul g este genetic. Poți avea materialul genetic dar să nu ai șanse de a-l utiliza și menține, așa cum poți avea ingrediente pentru o prajitură, dar să nu ai tavă sau bol pentru a o face. În copilărie putem primi bolul și tava, iar acest lucru poate ajuta foarte mult. În același timp, un nivel de inteligență mai crescut, genetic vorbind, va rămâne la fel de la naștere până la sfârșitul vieții, la fel și pentru unul mai redus.

De aceea, discuția ajunge la un punct foarte important de clarificat, dar mai ales de însușit: putem să facem prăjitură cu ingredientele pe care le avem. Este eliberator să recunoaștem la propria persoană un deficit sau o înzestrare în privința unei abilități: este ineficient să depun 10 000 de ore de muncă pentru a deveni fotbalist, dacă nivelul meu de orientare spațială este scăzut; dar pot să aleg să fructific o abilitate pe care chiar o am.

O persoană pe care o etichetăm, mai mult sau mai puțin sub impulsul furiei, ca fiind proastă sau incapabilă, este foarte posibil ca într-adevăr să nu aibă abilitățile necesare îndeplinirii acelei sarcini, însă, foarte posibil, să aibă alte abilități. Cerșetorii ne enervează: pot fi multe explicații posibile pentru comportamentul lor. O posibilitate poate fi chiar aceasta: un nivel scăzut al inteligenței + mediu ostil (lipsit de opotunități de dezvoltare pe măsura abilităților lor și lipsit de oportunități de autocunoaștere).

Iar dacă sub eticheta de ”incapabil” ascundem o stigmatizare, să ne imaginăm scoși la tablă de Heisenberg, într-un amfiteatru cu Einstein, Hubble și Copernic în prima bancă. IQ-ul ne ajută să ne descurcăm cu sarcinile din viața de zi cu zi într-un mod pe care nu îl mai conștientizăm (îl facem automat). Ceva ce se numește alfabetism funcțional: persoanele cu un IQ sub 80 pot avea dificultăți în ce privește funcționarea în societate pur și simplu datorită faptului că sistemele după care funcționează societatea sunt construite pentru cei care au IQ-ul 100 (media populației) sau peste... adică pentru cei ca tine și ca mine...care putem citi și înțelege acest text.

Referințe:

Haier, R.J. (2016). The Neuroscience of Intelligence.